Mutari, miscari, schimbari…

In fiecare zi ne lovim de schimbari, in fiecare moment ne mutam gandul de la un lucru la altul, in fiecare secunda au loc mutari, permutari… Si de ce atata tambalau? De unde atata agitatie? Nemultumire sa fie cuvantul?

Eu asa am definit hotararea de a-mi muta blogul de pe wordpress.com.  Nemultumire. Totul se invarte in jurul nevoilor clientilor (dupa cum spunea Paul Garrison), si daca acestia nu sunt multumiti isi iau jucariile si pleaca. Pleaca spre cei care ofera mai mult, spre cei care stiu cat de important este un client multumit.

Si ca sa ma intorc la ale mele, as vrea sa spun ca mi-am mutat “jucariile” (la propriu) la adresa: http://aliasgreen.aboutblank.ro/ 

Va astept!

Summer moon

Mi-a ramas in minte melodia asta… Summer moon… Am ascultat-o dimineata in drum spre serviciu si brusc, dimineata rece de noiembrie s-a transformat in amintirea zilelor de vara. Am uitat pentru cateva clipe de cele 2 grade care imi inghetau mainile, am uitat de cerul gri de deasupra, iar fetele fara chef din apropiere s-au transformat, s-au evaporat…

As vrea sa fie vara, sa zambesc soarelui si sa imbratisez vantul. As vrea sa privesc cerul si multitudinea de stele… sa dansez pana la epuizare si sa intampin soarele diminetii cu zambetul pe buze. Sa iubesc pana la cer si inapoi, sa visez si visele sa se implineasca. As vrea ca fiecare zi sa fie acea zi! cea mai frumoasa dintre toate…

Despre iubire si iedera

Toata lumea scrie despre iubire. Despre iubiri mari, despre iubiri mici, posibile sau imposibile. Orice scriere se invarte in jurul acestui cuvant… “iubirea”… De ce se reduce totul la aceasta? De ce ne agatam de iubire ca iedera de ziduri? De ce se agata iedera de ziduri?

Cred ca mai degraba iubirea se agata de noi… pentru ca, prin asociere, iubirea are acea frumusete a plantei; primavara e vesela ca o iubire noua, se maturizeaza urcand si imbracand zidul cu grija, il imbratiseaza si ii ofera acea frumusete deosebita… incepe sa se transforme la un momentdat, trece de la verdele acela crud la un rosu de exceptie. Fiecare faza prin care trece este absolut fantastica! Cum sa se transforme o frunza verde intr-una rosie? Cum poate o iubire de inceput, vesela, nebuna, lipsita de griji si plina de vise sa se transforme intr-una matura, puternica, de nezdruncinat? Simplu. In acelasi mod… adica in timp.

Insa iedera isi pierde frunzele la fiecare sfarsit de toamna, dupa ce a ajuns la apogeul frumusetii ei. Tot prin asociere, asa se sfarsesc cele mai multe dintre iubiri. Brusc. Trist. Si cineva plange, asa cum plang zidurile dupa imbratisarea iederei. Nu ati vazut oare ziduri triste? Cladiri parasite parca in uitare? Eu vad mereu…

Si mai vad iubiri ce se aprind, iubiri mari, iubiri nebune, iubiri care apoi se sting, sau iubiri care se sting inainte de a se aprinde… e posibil?

Cred ca fiecare noua iubire este cea mai mare iubire, sau poate fi. Fiecare iubire ne ridica din golul in care ne-am ascuns, si ne da forta de a spera din nou.

Iubim de cand ne-am nascut cu forta acelei plante; ne ridicam mereu cu o vointa de fier, ne lasam imbratisati de iubirea cuiva si iubim pana la epuizare. Se intampla sa vina toamna si iubirea sa se stinga, insa noi ne vom ridica din nou in primavara iubirii ce va fi, ce ne va trage de maneca precum o educatoare agitata, dispusa sa ne puna la colt daca nu vrem sa ascultam…

Ma intreba cineva mai demult de cate ori poate iubi un om, ma intreba acest lucru intr-un moment de dezamagire, intr-un moment in care nu credea ca va mai putea iubi la fel… si cred ca e o intrebare foarte buna, o intrebare care poate primi o varietate de raspunsuri, depinde de cel care raspunde…

Un om poate iubi o data, de doua ori, de trei ori, de o infinitate de ori, de fiecare data mai frumos, mai intens si de fiecare data diferit. Nu am comparat niciodata o iubire cu o alta. Fiecare are ceva-ul ei, fiecare a fost deosebita la momentul ei si a ramas ca o fotografie veche ascunsa undeva in amintire. Cu toate astea exista o iubire speciala, aceea care va ramane pentru totdeauna. La finalul acelui sir lung de iubiri ne vom trezi prinsi in iubirea ultima, iubirea perfecta, iubirea asteptata si dorita. Si ce rost isi au aceste iubiri care ne ridica si ne darama? Ce rost isi au fericirile scurte si lacrimile varsate? Ce rost isi are fiecare speranta ce nu ne lasa dormim?… Experienta. Ne pregatim sa iubim pentru totdeauna, ne pregatim pentru ceea ce inseamna “perfect”, “superb”, “sortit”.  Fiecare din noi invatam in fiecare zi, invatam din experienta noastra, invatam de la cei din jur, traim o viata si alte n, ale celor pe care ii iubim si ii avem aproape. Si invatam sa iubim…

Concluzia?… Nicio concluzie, nu azi, nu despre iubire… pentru ca iubirea nu se concluzioneaza, se traieste pur si simplu!

Impresii

Se intampla sa aud treburi de genul “ai grija, prima impresia conteaza!” sau  “trebuie sa ma imbrac nu stiu cum, prima impresie conteaza…” Imi par niste aberatii atat de mari, simpla rostire a sintagmei “prima impresie conteaza” e o aberatie. Poate e ok daca nu te mai vezi cu persoana careia vrei sa ii lasi o anumita impresie, insa de aici pana la a lua prima impresie ca fiind una general valabila e total gresit.

S-a intamplat sa intalnesc oameni superbi, placuti la prima vedere, care insa, s-au dovedit a fi gresiti din punct de vedere al comportamentului, al felului de a fi. Oameni cu personalitati ciudate, oameni lipsiti de personalitate sau cu mai multe personalitati… cu mai multe fete – cum s-ar spune. Si vai! Cata credibilitate le-am acordat in acel prim moment in care mi-au placut! Cata incantare au produs cu zambetul lor fals si poate interesat…

Si am intalnit oameni care nu mi-au placut din prima, care mi-au dat o stare de agitatie, sau care m-au lasat pur si simplu indiferenta. Si tocmai ei s-au dovedit a fi sinceri, cei care iti fura un zambet fara sa iti dai seama. Si tot ei sunt cei care probabil ti-ar sari in ajutor cu cea mai mare imbratisare…

Discutam acum ceva timp cu fetele la o cafea, despre prima impresie pe care ne-am facut-o una despre alta… si una dintre marturisiri mi-a ramas in minte… Eram prin clasa a10-a, mergeam spre liceu… M foarte sucarita pe traficul din oras a declarat sus si tare ca ii va cere tatalui ei sa ii trimita “soferul”, fapt ce ne-a facut pe toate sa izbucnim in ras. R, care era noua, nu ne stia pe nici-una dintre noi, a ramas cu impresia ca M ar fi vreo fitoasa sau asa ceva… Dupa ani, am ras de aceasta povestioara, insa poate da de gandit… Acea prima imagine pe care ne-o imprimam in minte poate fi atat de eronata incat sa te distanteze de un om - si poate acel om e chiar cel ce iti va fi alaturi la nevoie, prienetul(a) tau, iubitul sau cine stie…

Am intalnit si oameni care mi-au placut (imi plac) pentru totdeauna… din prima clipa, insa am asteptat sa treaca prima impresie, pentru ca a doua sau poate chiar a treia este cea corecta. Cei care cred in prima impresie ar trebui sa se gandeasca de doua ori inainte de a-si forma o imagine despre cei din fata lor, pentru ca fara sa vrem putem crea o imagine care nu ne reprezinta.

Bring me to life

Putin mai mult decat o simpla melodie, putin mai mult decat un clip… amintiri! Ce ma mai uitam la Sailor Moon, blondina cu ochii mari si fata cat o luna plina… Culmea e ca ma mai trezesc prinsa, captivata de desenele astea, nu imi pot dezlipi ochii de pe ecran. Sunt atat de desene si totusi… sunt superbe!

Cui nu i-a placut Sailor Moon a pierdut foarte mult, dar cred ca fiecare a avut Sailor Moon a lui, chiar daca avea denumiri de genul Tom si Jerry, Lolec si Bolec, Voltron, Captain Planet, Cip si Dale, Scooby Doo, Dexter, Sandy Bell si alti “monstri sacri” ai copilariei noastre.

Cred ca desenele astea sunt un fel de punte de legatura cu acele zile insorite lipsite de griji in care problemele majore erau atunci cand pierdeam episodul acela important de la ora 19.30, fiecare episod era mai mult decat cel mai important!

Acum daca ma uit la Sailor Moon imi dau seama ca are si substrat, vad lucruri pe care atunci nu le vedeam… ca se promova homosexualitatea la cel mai inalt grad (royal gay stuff), iar ele erau putin lesbiene (destul de bine camuflate) – si sincer chiar nu deranja acest lucru, ca iubirea era pusa mai presus de orice, ca nu intdeauna raul este rau si ca binele poate deveni si monstruos de rau… ca avem intodeauna dreptul la o a doua sansa, ca poti trece peste orice atunci cand ai prietenii aproape…

Despre ea

S-a intamplat sa vad intr-o zi un cuplu deosebit de “fericit”… Ea, o tipa inalta, cu parul cret, blond, foarte dichisita… el – inalt, genul de business-man, costum impecabil si diplomat avand undeva in jurul varstei de 30 de ani. Ei i-as fi dat un 26 daca nu as fi cunoscut-o. Are 21. Am urmarit fara sa vreau o scena oarecum trista. Ea si-a luat ramas bun si s-a intors spre autobuz cu cea mai inexpresiva figura pe care am vazut-o vreodata. Parea a fi nu doar plictisita de el, dar spunea parca cu o voce muta “off, de m-ar lasa sa respir putin… si acum sa vad langa ce idiot ma asez in masina… lasa ca imi iau eu masina si scap de toti tampitii astia din 381… si poate scap si de asta, sa nu ma mai streseze atat… macar de ar fi ceva de capul lui… mare afacerist ce se crede… in fine, cu ce sa ma imbrac la petrecerea aia… trebuie sa atrag atentia neamtului…”

O stiu de cand era micuta, o papusa de fata, timida dar finuta… nu imi aduc aminte vocea ei – nu imi aduc aminte sa o fi auzit vorbind… insa acea Claudia e atat de diferita de cea pe care am vazut-o acum, dupa atatia ani. O papusa crescuta brusc, fara zambet, fara sentiment, ca papusile de portelan, reci, incremenite, pe care nu iti permiti sa le atingi – nu cumva sa se sparga…

Aceasta Claudia-rece a urcat in autobuz lasand in spate un tanar cu un zambet imens pe fata. Exact opusul ei. Un om care iubeste, care imbratiseaza fiinta ce o are aproape cu zambetul, cu privirea, cu tot sufletul. Care isi urla prin toti porii iubirea. A ramas in loc privind-o, sorbind-o din priviri, dorindu-si inca o clipa cu ea, sa ii mai spuna odata acel “te iubesc” pastrat cu sfintenie pentru ea – numai pentru ea! A ramas in loc pentru a-si intipari in minte imaginea ei, pentru a memora fiecare secunda, fiecare pas, fiecare clipire a ei. Mi-a fost dat sa vad fotografia tipica a barbatului pierdut intr-un ocean de vise desarte. Un el indragostit de o papusa de piatra fara zambet, fara expresie. Un el care nu stie sa respire fara ea, care ar aduna stele de pe cer doar pentru a avea onoarea de a-i atinge parul si umarul in momentul in care i le-ar asterne ca pe un colier la minunatul ei gat… Si o ea care ar fi dat orice sa fie oriunde in alta parte – departe de el.

Trist. Foarte trist. Si sunt atatea femei care si-ar dori si merita cu adevarat un astfel de barbat si care raman singure totusi, sperand, asteptand… Femei care isi doresc si nu au, femei care au si nu stiu sa aprecieze, femei care zambesc, femei care uita sa zambeasca, femei care nu au invatat niciodata sa zambeasca, femei triste, femei care nu stiu sa se opreasca din ras, femei care viseaza, femei care se impiedica, femei care inseala, femei care sunt inselate, femei care se lasa inselate, femei care plang, femei grabite, femei care se indragostesc de o mie de ori de acelasi barbat si femei care iubesc o mie de barbati, niciodata la fel, mereu mai intens, mereu mai frumos…

Si cred ca pentru fiecare femeie exista un barbat. De multe ori ele se regasesc alaturi de unul nepotrivit, acesta este insa treapta catre acela care va ramane.

Nu exista sfarsit… doar inceputuri!

Bine a zis cine a zis, exista doar inceputuri… insa cata rabdare trebuie sa aiba un om pentru a o lua mereu de la capat? Cata rabdare trebuie sa ai pentru a trece prin alte si alte inceputuri? Adevarat! Nici un inceput nu seamana cu celalalt, dar totusi…

Acum cateva luni era vara, era soare si marea ma astepta. Evitam sa ma gandesc la un lucru, ca aceasta se va termina si va veni toamna… incercam sa tin aproape clipa, sa imbratisez soarele si zilele de asteptare a momentului in care urma sa zambesc marii cu tot sufletul. Vroiam si stiam ca urma sa fie o vara perfecta…

Si a fost! O vara cat alte zece. O vara memorabila in care am recuperat ani de asteptare, in care am imbratisat trecutul si el pe mine.

Cred ca cele trei dimensiuni temporale: trecut, prezent si viitor, ar trebui sa se numeasca altfel… “Aminiri, clipa in care simt, momentele in care voi simti mai mult si imi voi aminti de ieri…” Acum doua minute aveam alta varianta, insa gandurile astea ma depasesc, se impletesc intr-o mie de feluri si se astern cum vor ele.

Cum ar putea exista un sfarsit cand intotdeauna va exista o zi de maine? O zi in care trecutul e doar o amintire. Fericita sau trista, aceasta ne duce mai departe catre nou si neasteptat. Asa e inceputul – nou, neasteptat, poate chiar dificil si tensiont, insa nu aceasta noutate si dorinta de a descoperi mai mult ne face sa ne aruncam cu ochii inchisi in relatii noi, in situatii necunoscute? Nu e imprevizibilul de o mie de ori mai atractiv decat un viitor stralucit dar planificat pas cu pas?

Atunci cand spunem sau ne gandim ca “ar trebui sa se termine” ar trebui sa ne spunem “sa inceapa…” Sa inceapa o noua zi, sa privim apusul ca pe un nou rasarit, sa privim pe cel de langa noi ca pe cel ce va fi. Sfarsitul unei relatii… ar putea fi ea privita cu zambet? Cu rasete de fericire? Poate ca da, daca te gandesti ca acest final va aduce cu el un nou inceput, ca el/ea care pleaca lasa loc aceluia care trebuie sa fie…

Orice sfarsit ar trebui privit, chiar sarbatorit cum facem la fiecare sfarsit de an. Acela este singurul sfarsit pe care il privim cu totii ca pe un nou inceput, in care ne pregatim, ne agitam ca totul sa iasa bine – doar e petrecerea anului! Suntem constienti ca trebuie sa fim fericiti, ca un nou an incepe… de ce nu facem astfel cu toate situatiile? De teama? Din cauza de pareri de rau? Remuscari? Dor de ceva (ce cu siguranta nu merita)?

Sunt multe “ar trebui” la mijloc, o lista intreaga. Ideal ar fi sa si bifam cate un “ar trebui” din cand in cand… sa imbratisam fiecare sfarsit cu un zambet imens de “ce bine ca ai inceput”!

Si acum, priveste putin poza de mai sus… ce vezi? Eu vad atat ce a fost cat si ce va fi… mai vad si clipa prezenta… o imagine face cat o mie de cuvinte…

clubbin’ la purtator

Sa mergi pe strada si sa auzi tot felul de voci, de clacsoane sau orice fel de poluare fonica e la fel de incitant ca telefonul care te trezeste dimineata devreme cand ti-e somnul mai lin… Sa mergi insa pe strada si sa auzi ceea ce vrei sa auzi, sa inchizi ochii si sa te simti ca vara in XXI sau pe plaja la SummerKiss… eh, asta e cu totul altceva.

Se spune despre iubire ca face lumea sa se invarta… asa o fi! Muzica insa face soarele sa rasara, plictiseala sa se topeasca, pune sangele in miscare… Respect celui care a creat prima nota muzicala si respect celor care se ocupa cu fericirea auzului…

Ma intorc la mersul pe strada invaluit fiind in muzica. E ca un anestezic fata de graba unora, fata de ifosele altora, fata de tot ce poate fi enervant la primele ore ale diminetii sau orele tarzii ale serii… defapt, tot ce poate fi enervant oricand, oriunde. E linistea ta controlata, sau galagia ta…

Toti pustii care umbra “cablati” prin mijloacele de transport, de nu poti decat sa ii tragi de maneca sa fie atenti, toti cei care se ascund in spatele muzicii clipa de clipa au un motiv intemeiat. Sunt mai calmi, undeva in lumea lor, in gandurile lor… Evita galagia urbana uneori prea stresanta pentru simturile noastre. Ei sunt generatia “iPod” care trebuie respectata, ei au gasit acea portita spre “linistea” proprie in care nimeni nu intra nepoftit.

Pentru mine stresanta e doar linistea. As vrea ca vantul sa bata cu muzica, soarele sa straluceasca in acorduri de vioara, ploaia sa cada in sunet de saxofon. As vrea ca luna sa imi zambeasca cu un sir de clape de pian si stelele sa cante fiecare dorinta din lume, sa o cante si sa ne incante visele toate.

As mai vrea eu multe… pana la impliniri ma cablez si eu alaturi de ceilalti si zambesc privind batraneii aia vioi de prin tramvai cum se agita si se inghesuie pentru un loc extrem de confortabil in picioare…

Este oare programata?

“Am fost programata de doctor sa mor anu’ asta, de aceea sunt atat de volatila…”- aceasta este singura fraza pe care am prins-o in multitudinea de cuvinte pe care ea, femeia cu bluza turcoaz si geanta rosie-lacuita le insiruia fara incetare. Erau ca firele de nisip ridicate si amestecate de vant. Cuvant dupa cuvant, povestea a zeci de intamplari spusa grabit, amintirile unei minti bolnave… sau poate era o minte trista a unei femei singure. Imi aduc aminte ca am mai intalnit-o odata. Traversa o intersectie certandu-se cu naluci. Nimeni nu o vedea insa toti se fereau

Zile senine

“Un zambet m-a intampinat de dimineata. Era cerul. Senin. Imi zambea cu tot soarele lui si totusi era inghetat. Fiecare zi senina e o amintire luminoasa…”

Cu asta vroiam sa imi incep saptamana trecuta acest nou blog. Insa a ramas in asteptare pana astazi, si poate maine voi completa cu altceva… sau ii voi da un publish… sunt imprevizibila chiar si pentru mine.

De ce un nou blog? Habar nu am. Poate pentru ca am nevoie de o pagina alba pe care sa insirui cuvinte aiurea… pentru ca nu am intotdeauna acea pagina la indemana, pentru ca nu intotdeauna imi vin cuvintele cand am pagina in fata. Am gasit aceasta pagina “verde” si s-a aprins un beculet: “tre’ sa scriu!”

Si voi scrie… Am inceput sa scriu ceva despre mine in pagina de about, dar m-am razgandit. A batut vantu’ din alta directie.

Voi scrie despre… orice mi se va pune pata sa scriu.  Mi se spune uneori ca nu vorbesc, alteori ca vorbesc prea mult – depinde de persoana, depinde situatie, depinde de cat de dimineata e sau ce cantitate de chef am. Cu scrisul e alta poveste. As scrie si as scrie pana in panzele albe daca se poate spune asa… Pot scrie despre nimic pagini intregi, pot scrie la nesfarsit despre mare, despre cer, despre soare, despre iubire, despre prieteni, despre ploaie si muzica. Pot scrie despre fiecare graunte de nisip de pe plaja si despre vantul ce se plimba pe campurile de la mine de la tara.

Voi scrie despre ceea ce imi place, despre cartile pe care le citesc, despre ceea ce simt, ce vad, ce ma impresioneaza, ce nu imi place… si in mare voi vorbi despre mine prin prisma acestor lucruri care ma inconjoara.

Cred ca asta va ramane primul post pe acest blog. Si daca voi reusi sa nu plictisesc cu ale mele “debitatiuni” va fi incantator; daca, de asemenea nu ma voi plictisi de el… va fi deosebit de incantator.